Este vorba de subtilul unui capitol luat din cartea scrisă, în urmă cu vreo doisprezece ani, de filosoful şi bioeticianul Adriano Pessina: Bioetica. L’uomo sperimentale (Mondadori, Milano 2000). Domnul Pessina este profesor la Universitatea Catolică din Milano şi preşedinte al Centrului de Bioetică din aceiaşi universitate. Mi-l amintesc de la un curs de specializare în bioetică pe care-l făceam la Universitatea Catolică din Roma. Energic, critic în sensul bun al cuvântului, mereu însoţit de o pipă din care, în pauze, îşi mai potolea zăduful. [...]
Revenind la titlul de mai sus, cred că oricine îşi dă seama că este vorba de viziunea reductivă pe care ştiinţa şi tehnica zilelor noastre o au despre om. Omul este aşezat, oarecum, pe acelaşi plan cu oile şi alte vietăţi. Faimosul biolog şi militant ateist Richard Dawkins, în cartea The Greatest Show on Earth (Free Press, New York 2009), intitulează unul dintre primele capitole, în mod ostensiv, „Câini, vaci şi verze” introducând, astfel, cititorul la ideea pe care el o are despre om: biologie pură şi nimic altceva!
Viziunea pe care fiecare dintre noi o avem despre lume şi despre om este forţa motrice care alimentează toate acţiunile noastre. Dacă omul este doar o configuraţie de celule, pierdută, precum un firicel de praf, în infinita imensitate a unui univers indiferent, atunci o prezenţă în plus ori în minus este atât de relativă încât aşa-numita „comunitate morală” a societăţilor noastre secularizate se simte îndreptăţită să decidă CINE şi CÂND poate CINEVA dobândi calificativul de fiinţă cu drept la viaţă, ca şi cum omul s-ar situa pe aceiaşi treaptă ontologică cu broaştele, oile, câinii ori verzele. Este adevărat, noi, ca şi toate celelalte entităţi ale universului material, suntem compuşi din aceeași materie subatomică şi, într-un anumit sens, putem spune că suntem plăsmuiţi din pulberea stelelor. Însă, este posibil ca între o varză, o broască, un câine, o vacă ori un om să nu existe nicio diferenţă ontologică? Nu e umanitatea, oare, elementul care ne face să fim diferiţi de orice altă fiinţă a lumii în care trăim?
În mod paradoxal, reflectând asupra vulnerabilităţii celui care nu are un chip vizibil ori nu (mai) este capabil să se apere, creem de fapt premisele propriei noastre umanităţi căci, prin spirit, transcendem materialitatea acestei lumi, însă trupeşte suntem tributari metehnelor. Cineva spunea că suntem animale metafizice. Suntem, într-adevăr, şi nu doar existenţial, aşa cum cred majoritatea filosofilor contemporani, ci chiar ontologic, pentru că universul în care trăim se sprijină pe Cuvântul Celui care ESTE din veşnicie, Cuvânt ce garantează omului prezent viaţa veşnică. Însă se cer anumite condiţii, cum ar fi aceea de a nu renunţa de a fioameni, respectând demnitatea proprie şi a tuturor celorlalţi indivizi umani, “de la concepere şi până la moartea naturală” (Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Instrucţiunea Dignitas personae, nr.1).
Cuvântul întrupat, de fapt, s-a coborât ca să mântuiască, însă nu poate încălca libertatea omului. El poate schimba inimile oamenilor, însă numai atunci când aceştia sunt dispuşi să se lase umanizaţi şi divinizaţi. Provocarea pe care un învăţător al legii i-o adresează lui Isus: «Cine este aproapele meu?» (Lc 10, 29), aşa cum reiese dintr-o tâlcuire [1], se transformă, pe măsură ce Mântuitorul deapănă firul parabolei drumeţului tâlhărit, într-o întrebare personală: «De fapt, eu, cel care întreb, CINE sunt?».
Fiecăruia, într-o măsură mai mică ori mai mare, i se poate întâmpla să fie „tâlhărit” de viaţă, adică să treacă prin momente de grea restrişte fără a putea, de unul singur, să reia călătoria. Dacă drumeţul cu pricina nu ar fi fost aflat de un SAMARITEAN – ce în opinia evreilor era un „străin moral” – probabil acela s-ar fi stins în singurătate, aşa cum se stinge flacăra unei lumânări consumate.
Parafrazându-l pe profesorul Pessina, putem spune că, deoarece suntem mamifere, ceea ce i se poate face unei oi (aluzie la Dolly, faimoasa oiţă clonată) – tehnic poate fi transpus şi la nivel antropologic. Însă, iarăşi, apare întrebarea: este îngăduit să-l tratăm pe om ca pe un animal oarecare?
______________
[1] Cf. McFarland A. Ian, «Who is My Neighbor? The Good Samaritan as a Source for Theological Anthropology», in Messer Neil (edited by), Theological Issues in Bioethics. An Introduction with Readings, Darton Longman and Todd, London 2002, 76-84.
