Sistemul

User Rating:  / 1

Spuneam în postul precedent că sistemul politic actual eşuează în contextul actual şi că ar trebui găsit unul nou. Pentru a lua însă în consideraţie o alternativă trebuie mai întâi să valutăm premizele care pot determina această schimbare.

În opinia mea societatea  este construită şi coordonată de trei factori: cultură, economie şi politică. Toate aceste trei coordonate contribuie şi interacţionează oferindu-ne sistemul în care trăim. Să luăm nişte exemple pentru fiecare în parte pentru a vedea mai bine cum stau treburile.

Cultura stă la baza dezvoltării unui popor şi cuprinde la rândul său mai multe variabile: tezaurul artistic, religia, procesul educaţional, dezvoltarea tehnologică, calitatea şi libertatea informaţiei care influenţează în mod direct politica şi economia. 

Religia a fost din toate timpurile un factor determinant influenţând politica şi evoluţia istorică a omenirii, de la revoluţia lui Akhenaton (ca să vorbesc doar de unul dintre cele mai cunoscute cazuri din Antichitate) până în timpurile noastre când există încă ţări arabe care au la baza constituţiei legea Sharia (bazată pe Coran şi tradiţia musulmană). Schisma religioasă dintre catolici si ortodocşi din 1054 a avut motivaţii politice influenţând istoria ulterioară a întregii Europe. 300 de ani mai târziu Bizanţul decadent, ameninţat de turci, cere ajutorul Occidentului catolic. I se dă de înţeles că trebuie să se întoarcă sub oblăduirea Papei pentru a primi ajutor. Se organizează Conciliul din Florenţa la 1439 dar nu se ajunge la o înţelegere şi Constantinopolul cade in 1453 fără să fi primit ajutor din Occident. Indubitabil, religia a jucat un rol determinant în istorie dar rolul ei s-a diminuat ulterior considerabil în Europa Occidentală.

Liberalizarea educaţiei a dus la formarea şi perfecţionarea sistemului modern. Atena antică şi Roma antică ne oferă câteva exemple ilustrative pentru a înţelege emanciparea societăţii şi a sistemului politic prin educaţie. Atenţie, nu toţi aveau drept de vot, ci doar cei care erau în gradul de a înţelege problemele politice, sociale, economice ale cetăţii, adică cei instruiţi. Rolul educaţiei în perioada modernă a căpătat noi dimensiuni odată cu Iluminismul care a generat revoluţia franceză în Occident în 1789, Iluminism reprezentat în ţara noastră de revoluţia Paşoptistă din 1848 şi care a culminat cu legea educaţiei lui A.I.Cuza din 1864.

Revoluţia industrială din Anglia secolului XVIII a dus la o dezvoltare economică fără precedent. Invenţia cazanului cu aburi, a telegrafului, a electricităţii au transformat efectiv industria şi economia ducând la apariţia capitalismului care la rândul său a avut o contribuţie determinantă în dezvoltarea şi ocuparea unei poziţii dominante a Statelor Unite în economia mondială.

Uite-aşa ajungem în zilele noastre. Am vrut să ilustrez prin câteva exemple sumare că politica a cunoscut mereu influenţa multor factori care au acţionat determinant în istorie. Ţările care au ştiut să se adapteze acestor factori au reuşit să treacă peste timpurile critice anticipând direcţia în care se va mişca lumea, modernizându-se şi reinventându-se, impunând o nouă ordine. Au consumat mari energii şi sacrificii dar au adus progres pentru generaţii.

Ce avem astăzi: avem mass-media, avem libertatea informaţiei, avem internet, avem burse care dictează ritmul economiei şi agenţii de rating care indică limitele economice ale ţărilor. Avem o Europă împotmolită într-o politică deficitară social-democratică incapabilă să se scuture de un sistem care nu reuşeşte să se adapteze. Economia s-a schimbat, educaţia s-a schimbat, internetul a produs o altă revoluţie în cele 3 decenii de existenţă pe care încă nu suntem încă în stare să o evaluăm.

Suntem încă la început? A ajuns internetul la maturitatea necesară pentru fi un factor determinant, pentru a schimba sistemul? Care este cel mai mare defect al sistemului actual?

Vorbim mâine, că tot criză e...

Schimbarea

User Rating:  / 0

Ah, istoria, Învăţătoare pe care nimeni nu o ascultă...

Mă bântuie de câteva zile o perspectivă. Perspectiva unei analizei istorice a timpurilor noastre. Staţi aşa, nu vă speriaţi că nu am să vin acum cu ani şi cu cifre deşi unii ar spune că nu există analiză fără ani şi cifre. Eu spun însă că anii şi cifrele nu mai interesează pe nimeni. Nu mai contează că România a avut o creştere economică de 2% pe timp de criză; nu mai interesează pe nimeni că Ialomiţeanu, ministrul nostru de finanţe, a fost ales de revista Financial Times drept cel mai bun din Europa în baza analizelor şi cifrelor; cine ar mai vrea să-şi amintească de faptul că Boc şi ai lui au reuşit - e drept că pe spinarea noastră, dar dacă nu, pe spinarea cui ?- să salveze ţara de la derapaje economice iremediabile. Cine îşi mai aminteşte de Iliescu şi Năstase care au jumulit ţara şi au supt sângele nostru pentru 20 de ani.

Cifrele nu mai contează când viaţa e o dramă. Statisticile devin pentru noi glume de prost gust, anii rămân în cărţile de istorie. Viaţa noastră, istoria noastră personală este pierdută. Lumea îşi va aminti în viitor doar de criza din 2007, de bula imobiliară sau de criza datoriilor suverane. Câţi mai ştiu câţi ani a durat criza din 1929? Câţi ani, câte speranţe a furat din vieţile oamnilor care aşteptau să vină din nou vremurile bune? Ei bine, vremurile bune nu s-au întors, aşa cum nu se vor întoarce nici acum. Criza din '29 a generat şi dezvoltat naţionalismul: fascismul şi comunismul, a dus la al II-lea război mondial, s-a distrus totul pentru a se reîncepe de la zero. Istoria este mereu radicală, nu credeţi? În toată istoria lumii, atunci când sistemele au intrat în criză au trebuit distruse şi reconstruite. Noi speranţe, noi vieţi, o nouă luptă, o nouă glorie, o nouă dezamăgire apoi.. i-a te uită, istoria se repetă.

Atunci, noi ce facem? Ne bucurăm de statistici şi mâncăm pâine amară? Ne luăm lumea-n cap? Unde să mai mergem că oricum toată lumea se scaldă în aceiaşi balie. Aşteptăm climaxul? Punctul culminant? Să se spargă buba?

Credeţi că politicienii sunt de vină? Nu, mai fiţi naivi. După atâţia ani încă mai sunteţi copii şi credeţi în magicieni şi promisiuni electorale. Nu vă mai lăsaţi înşelaţi de cuvintele frumos mirositoare, împodobite şi împachetate în sclipici şi mărgele false precum indigenii de pe vremea când Magelan făcea înconjorul lumii. Chiar mai credeţi în ceea ce spune o şleahtă de tâlhari care ne pradă în fiecare zi? Într-o adunătură de vampiri care ne sug sângele în fiecare noapte?

ESTE SISTEMUL! Sistemul nu funcţionează. Nu putem promova la nesfârşit ignoranţa, credulitatea, prostia, negând cu încăpăţânare adevărul frustrant de evident. 

Dacă soţia / soţul tău, caruia i-ai încredinţat viata ta te-ar trăda, l-ai ierta? Dar dacă cel căruia i-ai dat pe mână ţara ta şi viitorul tău te-ar vinde? L-ai ierta? 

Continuăm să dăm ţara în mâna tâlharilor, vampirilor şi nu vrem să schimbăm aceast lucru. Continuăm să încurajăm şi să credem într-un sistem care eşuează. De ce să nu schimbăm sistemul? De ce să nu fim noi, toţi, care decidem activ, zilnic pentru ţara şi viaţa noastră? De ce interesele celor puţini trebuie să primeze intereselor celor mulţi?

Istoria se repetă. Istoria este o mare Învăţătoare, ascultaţi-o! Acest sistem va cădea, buba se va sparge. Întrebarea este: ce vom face după? vom fi pregătiţi să schimbăm? Sau istoria se va repeta din nou şi din nou şi din nou? 

Ah, şi dacă tot am schimba... cu ce să schimbăm? Bună întrebare. Eu am răspunsurile mele. Mâine. Că tot e criză.

Despre nemurire ...

User Rating:  / 1

Viaţa dincolo de mormânt (…) nu este o adăugire artificială la această existenţă prezentă, ci o continuare firească a acestea; dacă omul e să fie nemuritor în vreun fel, atunci el este nemuritor chiar în acest moment. Viaţa veşnică, pentru cei care sunt destinaţi să trăiască veşnic, nu este un bun conferit în momentul morţii, ci un dar actual a cărui apreciere adânceşte în mod de nedescris, înfrumuseţează şi înalţă sensul vieţii noastre de zi cu zi. Căci dacă omul e să fie nemuritor, înseamnă că a început deja nesfârşita călătorie a unei creşteri spirituale ce conţine posibilităţi latente nelimitate, a început deja acea călătorie în care moartea este doar un incident, doar o istorie de viaţă pe care mormântul o frânge în vederea unui sens cu mult mai înalt.  

Citeşte mai departe...

Fericita Chiara Luce Badano (1971-1990)

User Rating:  / 1

Mama, Maria Teresa, amintindu-şi de data de 14 martie 1989, povesteşte: „Ştiam destul de bine că în acea zi Chiara va înţelege gravitatea bolii sale. Când s-a întors din spital am văzut-o plimbându-se îndelung, agale, iar când a ajuns la uşă, am întrebat-o: «Ei, Chiara, cum a fost?». Iar ea, fără să mă privească – cu un chip posomorât – răspunse de două ori, «acum să taci, să taci acum». Şi s-a aruncat, aşa cum era, pe patul său. Eu aş fi voit să-i zic multe lucruri… însă, trebuia să respect ceea ce îmi ceruse. Vedeam de pe chipul său întunecat lupta pe care o ducea înăuntru, căci ştia că trebuia să-i spună da lui Isus nu doar în bucurii, dar şi în dureri. Nu reuşea, însă, deoarece, cu elanul celor 17 ani ai săi, dorea să trăiască. Cam după 25 de minute s-a întors spre mine, cu al său surâs dintotdeauna, radioasă, cu o privire plină de lumină şi mi-a spus de două ori: «Mamă, acum poţi să-mi vorbeşti, vorbeşte-mi acum». În inima mea îmi spuneam: «Doamne Isuse, Chiara a spus acum da-ul său, însă cine ştie de câte ori va trebui să-l repete, când va suporta operaţii, când va cădea pradă durerii». Chiara, însă, a avut nevoie doar de 25 de minute pentru a-i spune da lui Dumnezeu şi nu şi-a mai întors privirea înapoi”.

Părinţii o aşteaptă 

Sassello e un sat din Piemonte, Italia. În acest colţ de pace, în anii ’60, Maria Teresa şi Ruggero Badano îşi doresc un fiu. Îl aşteaptă timp de 11 ani îndelungaţi. Ruggero se roagă la sanctuarul Nostra Signora delle Rocche pentru a obţine acest har şi, pe 29 octombrie 1971, soseşte raza de soare care, în sfârşit, va încălzi inimile acestor doi părinţi: s-a născut Chiara. 

Fiind singură la părinţi, Chiara este dată la grădiniţa din sat pentru ca să se obişnuiască cu ceilalţi copii. Mama o educă îndemnând-o, prin citirea Evangheliei, să îl iubească pe Isus şi pe Maica Domnului, să fie generoasă faţă de cei sărmani şi să apare adevărul şi dreptatea. Copila alege jucăriile sale cele mai noi şi frumoase pentru a le dărui copiilor săraci. Strânge într-o cutiuţă banii pe care îi primeşte pentru a-i oferi copiilor africani: îi iubeşte în mod special şi visează că într-o zi îi va putea ajuta în calitate de medic. Chiara este o copilă normală, însă are ceva în plus: iubeşte. În ziua Primei Împărtăşanii primeşte în dar cartea Evangheliilor. Va fi pentru ea o „carte magnifică”. 

Iubirea faţă de aproapele

Chiara creşte şi se dovedeşte plină de calităţi, însă nu încearcă să iasă în evidenţă. Alege drept scop al vieţii Iubirea; lui Isus îi este dedicat primul loc. La 14 ani afirmă: „Am descoperit Evanghelia într-o lumină nouă: aşa cum îmi este uşor să învăţ alfabetul, tot aşa trebuie să învăţ să trăiesc Evanghelia”. Trăieşte din plin adolescenţa sa. Pentru a-i face plăcere lui Isus, se îmbracă curat şi în mod ordonat, fără a căuta luxul, „deoarece ceea ce contează este să fii frumoasă înlăuntru”.

Boala 

În vara anului 1988, în timpul unei partide de tenis, o durere teribilă la umărul stâng o obligă să dea drumul rachetei. Examenele clinice şi internările succesive dau în vileag o diagnoză crâncenă: o osteosarcomă (cancer la oase). Chiara are doar 17 ani. Când află trista veste şi se întoarce acasă de la spital, îi cere mamei să nu îi pună nicio întrebare. Trec 25 de minute de tăcere, după care învinge harul: se abandonează în mâinile lui Dumnezeu. Se scurg luni de zile, însă niciodată vreo clipă de disperare; totul se transformă în ofrandă: „Dacă aşa doreşti tu, Isuse, aşa voiesc şi eu”. 

Iulie 1989. Răul înaintează cu rapiditate. La nici măcar 18 ani, Chiara nu-şi mai poate folosi picioarele. Îi spune mamei: „Îmi plăcea foarte mult să merg cu bicicleta”. Mama îi răspunde: „Dacă Isus te-a lăsat fără picioare, îţi va da aripi”. 

Întâlnirea finală

Chiara nu doreşte numaidecât un miracol. Într-un bileţel astfel se adresează Preasfintei Fecioare Maria: „Maică Cerească, tu ştii cât de mult doresc să mă vindec, însă dacă nu-i aceasta voia Domnului, dă-mi puterea să nu mă descurajez. Cu umilinţă, Chiara”. 

Chicca, o prietenă a sa, povesteşte despre ultimele zile: „Chiara doreşte să fie îngropată cu o rochie albă, precum o mireasă care merge în întâmpinarea lui Isus. Mi-a cerut să o încerc în locul ei. Chiarei îi place mult simplitatea croielii. Este un moment intens: o privesc pe Chiara, frumoasă, cu părul foarte scurt, mult mai luminoasă decât de obicei, iar în acel zâmbet e totul”. 

La ora 04.10, pe data de 7 octombrie 1990, Chiara îşi luă rămas bun de la mama sa: „La revedere! Să fii fericită, căci eu sunt”. Lumina ochilor săi s-a stins pentru această lume, dar s-a aprins pentru lumea cealaltă. A plecat ca să-şi întâlnească „Mirele”.

Pr. Adrian Măgdici

---------------------------

Articol publicat în revista "Mesagerul Sfântului Anton", septembrie-octombrie 2011, şi republicat pe Pagina Facebook Ady Magdici. 

Apropo de Steve Jobs ...

User Rating:  / 2

Au trecut doar câteva zile de la trecerea la cele veşnice a lui Steve. Produsele Apple au revoluţionat, într-adevăr, modul nostru de a privi realitatea de zi cu zi. Mac-uri, iPhonuri, tableturi... expresii ale eleganţei în comunicare, şi nu numai. Cu toate acestea suntem ... 

Continuă pe Bioeticale 

Mai pot tinerii găsi ţărmul într-o lume agitată de valurile relativismului?

User Rating:  / 1

Fiind în Italia de mai mulţi ani, mi se întâmplă deseori să-i ascult pe oamenii în vârstă cum se plâng de nestatornicia fiilor lor. „Părinte - îmi zic ei - nu ştiu cum să vă spun ca să înţelegeţi, dar, oricât m-am rugat, fiul meu nu vrea nici în ruptul capului să meargă la biserică. Zice că Dumnezeu este oriunde şi că, prin urmare, se poate ruga şi acasă. O fi aşa, dar nici cu soţia nu se prea înţelege şi, dacă o ţin tot aşa, cred că o să ajungă la divorţ”. Uneori, din păcate, intuiţiile acestor oameni simpli, cu tâmplele cărunte, se adeveresc.

Tinerii se lasă duşi de val. Este ca şi cum nu ar avea sub picioare nici măcar un petec de pământ care să le dea stabilitate. Sociologul Zygmunt Bauman, pentru a descrie această stare de fapt, foloseşte sintagma societate lichidă. Într-un interviu din 2 februarie 2006, publicat în varianta online a ziarului Avvenire, la întrebarea „de ce oamenii din zilele noastre nu mai sunt capabili să iubească pentru totdeauna?”, Bauman răspunde: „Este o societate care s-a format cu mentalitatea lucrurilor de unică folosinţă, consumistă, în care simţul datoriei persistă doar atât timp cât este convenabil (...)”.

Corectitudinea, bunul simţ, dreapta credinţă, într-o astfel de societate, au devenit simboluri ale fundamentalismului, în timp ce relativismul, acea dulce plutire în voia valurilor, apare unica atitudine demnă de a fi îmbrăţişată în zilele noastre. Cardinalul Ratzinger, în omilia din 18 aprilie 2005, chiar înainte de a fi ales papă, a rostit o frază care avea să devină celebră în dezbaterile despre relativism: „se constituie o dictatură a relativismului care nu recunoaşte nimic ca fiind definitiv şi care instaurează drept ultimă unitate de măsură doar propriul eu cu ale sale dorinţe”. 

Relativismul, cu a sa dictatură, de obicei duce la apariţia unui profund analfabetism moral în generaţiile tinere, chiar şi atunci când este vorba de concluzii care ar trebui să fie clare ca lumina zilei. Într-un recent sondaj al Institutului italian de sociologie Iard (martie 2010), intitulat „Tinerii în faţa viitorului şi a vieţii, cu sau fără credinţă”, rezultă că doar 52 % din tinerii italieni se consideră creştini catolici. Însă ceea ce surprinde este faptul că, tocmai dintre cei care se consideră catolici, 29 sunt favorabili eutanasiei, 21 sunt de acord cu avortul şi 31 sunt de acord cu fecundarea asistată heterologă. 

Această constatare ne ajută să înţelegem un fapt esenţial pentru a înţelege relativismul moral: simpla identificare sociologică cu o confesiune religioasă nu demonstrează în mod neapărat o credinţă trăită. Este adevărat, aşa cum reiese din mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Cea de-a XXVI Zi Mondială a Tineretului, că tinerii aproape spontan „manifestă aspiraţia de a construi relaţii autentice de prietenie, de a cunoaşte iubirea adevărată, de a fonda o familie unită, de a ajunge la o stabilitate personală şi o siguranţă autentică, care să le poată garanta un viitor senin şi fericit”. Ceea ce-i blochează în acest elan, însă – continuă Papa – este cultura actuală care, „în special în Occident, tinde să-l excludă pe Dumnezeu, ori care consideră credinţa drept un fapt privat, fără nicio relevanţă pentru viaţa socială”. Cu alte cuvinte Papa a pus degetul pe rană: fără Dumnezeu şi fără ajutorul unei comunităţi de credinţă este greu să duci la îndeplinire propriile aspiraţii bune. Gesturile concrete, deci, fie ele cât de mici, sunt mai importante decât visările înalte, dar fără roade.

Laicismul de orientare atee încearcă din toate puterile să-l scoată pe Dumnezeu din inimile tinerilor promiţând un paradis terestru, însă ştim cu toţii că lumea fără Dumnezeu este un infern, un abis al urii şi al neînţelegerii, un spaţiu lipsit de speranţă. Dacă nu pornim de la Cristos, riscăm să punem temeliile edificiului nostru spiritual pe nisip. Ori riscăm să ne afundăm sub apele învolburate ale îndoielii, precum Petru care, în momentul în care s-a înfricoşat, şi-a pierdut echilibrul şi era pe cale să fie înghiţit de valuri. Petru s-a salvat pentru că a strigat către Domnul, dar, ca să strigi către Domnul, înseamnă să crezi în el, înseamnă să revii cu gândul mereu la el, conştient că lumea întreagă, împreună cu tine, stă în mâinile sale.   

Sfinţii au înţeles acest adevăr. Se spune că Veronica Antal, tânăra din Nisiporeşti care a murit martiră pentru a-şi apara puritatea, scrisese într-un bileţel: „Îngerilor, scrieţi în cartea vieţii şi acest legământ: Eu sunt a lui Isus şi Isus este al meu”. Aceasta era viziunea ei de viaţă, aceasta era comoara secretă a inimi ei. Şi nu a fost capabilă să trăiască şi să moară altfel decât conform acestei convingeri. Ţărmul ei, în ciuda valurilor agitate ale vieţii, a fost Cristos. Al vostru Ţărm, dragi tineri, adică al nostru al tuturora, care este?

 Pr. Adrian Măgdici

---------------------------

Articol publicat în revista "Mesagerul Sfântului Anton", noiembrie-decembrie 2010, republicat pe Pagina Facebook Ady Magdici

De unde vine dorința de a face binele?

User Rating:  / 4

O să vă povestesc o experienţă pe care am trăit-o în urmă cu vreo 8-9 ani de zile. În acea vreme eram plecat la studii în Italia, la Facultatea Pontificală „San Bonaventura” din Roma, Italia. Părintele rector de atunci obişnuia să ne trimită, cel puţin o dată pe săptămână, să desfăşuram diferite activităţi de pastoraţie. Fiecare, în funcţie de gradul de cunoaştere al limbii italiene, desfăşura anumite slujiri spre folosul poporului lui Dumnezeu.

În primii doi ani - deoarece cunoaşterea limbii şi bagajul de cunoştinţe nu erau suficiente - se punea accent pe cunoaşterea concretă a problemelor oamenilor. Cu alte cuvinte, dădeam o mână de ajutor în diferite cantine sociale şi centre Caritas, pline de extracomunitari în căutarea unui loc de muncă, dar şi de „barboni”, adică italieni care îmbrăţişaseră viaţa de vagabonzi. Mai apoi, începând cu al treilea an, eram trimişi să facem cateheze copiilor care se pregăteau pentru Prima Sf. Împărtăşanie sau tinerilor care se pregăteau să primească sacramentul Mirului.

Fusesem trimis, aşadar, la centrul Caritas „Ostello”, aflat chiar în vecinătatea gării Termini. În fiecare zi de miercuri, după-amiaza, luam metroul din staţia Laurentina spre Termini, locul în care, prin puhoiul de călători grăbiţi, zăreai, de-o parte şi de alta a străzii, pe trotuare, acei oameni cu bărbi lungi şi neîngrijite, în mâini cu pălăriile soioase, care te îmbiau să arunci vreun gologan ce, de acolo, din buzunarul hainei, alături de diferitele chei, te deranja cu clinchetul său sec, în cadenţa paşilor îndreptaţi spre cine ştie ce direcţie. Aveam posibilitatea să învăţ pe viu limba italiană. Cum altfel mi-aş fi putut da seama că „barboni” se referă la acei „rapsozi”, cu bărbi neîngrijite, care prin bâiguielile lor - ajutaţi şi de conţinutul vreunei sticle ieftine - preamăreau „frumuseţea” personificată al lui „dolce far niente”? Imediat ce ieşeam din staţie, mă îndreptam spre centrul Caritas, aflat la vreo cinci minute de mers pe jos. Acolo, deja de la distanţă, vedeam mulţimea de oameni care se îmbulzea pentru o cină caldă.

Marocani, tunisieni, români, albanezi, italieni, cu toţii, chiar dacă erau de religii şi confesiuni diferite, se simţeau chemaţi de imboldul aceleiaşi trăiri universale: experienţa foamei. Doar pornind de la această experienţă elementară mi-am dat seama că, mai înainte de a-i vorbi omului de Dumnezeu, trebuie să-i demonstrezi, prin gesturi simple, că în lume există nu doar fatidica confruntare cu răul, ci şi alinătoarea mângâiere a unei iubiri dezinteresate: caritatea. Din păcate cei mai mulţi dintre oamenii formaţi în spiritul culturii occidentale (printre care începem să ne numărăm şi noi, românii) ajung să îşi pună problema existenţei lui Dumnezeu doar cu ocazia unor experienţe dramatice: eşecuri în alegerile de viaţă, moartea unei persoane iubite etc., cu toate că există o mie şi unul de motive pentru a spune: „acel gest frumos pe care l-a făcut cutare persoană îmi dă de înţeles că, până la urmă, în afară de ce se poate vedea şi atinge, mai există şi realităţi care trec dincolo de experienţa strict pământească”. Sunt mici experienţe acestea, simple intuiţii momentane, însă, tocmai din acest motiv, orice trăire poate deveni o poartă deschisă către o înţelegere mai temeinică a ţelului spre care ne îndreptăm.

La început îmi era mai greu să intru în dialog cu cei care frecventau centrul Caritas, însă odată cu scurgerea săptămânilor, în timp ce făceam curăţenie sau serveam la mese, am început să intru în vorbă cu oamenii. Fiecare avea o istorie personală, de obicei tristă. Fie că era vorba de dorul de ţară - în cazul celor care veniseră să se căpătuiască, fie că fuseseră daţi pur şi simplu afară din casă - cum era cazul acelora care aveau viciul alcoolului sau al drogurilor, cu toţii simţeau nevoia să se destăinue unuia care să-i asculte.

Experienţa pe care vreau să v-o povestesc, însă, nu are de-a face cu năpăstuiţii, ci se referă la doi voluntari care, ca şi noi, veneau pentru a da o mână de ajutor celor nevoiaşi. Este vorba de două femei în vârstă care, fără să se preocupe de lipsa de politeţe a multora dintre „clienţii” centrului, munceau întotdeauna cu zâmbetul pe buze. Din vorbă-n vorbă, la un moment dat le-am întrebat: „Cum se face că veniţi cu o aşa de mare plăcere pentru a face voluntariat? Cei de vârsta dumneavoastră se bucură în linişte de pensie. Cu siguranţă sunteţi foarte credincioase!”. „Nici vorbă! - spuse una dintre ele. Noi nu credem în Dumnezeu şi nici în iad, ori în paradis”. „Aşadar, cum de faceţi binele? am continuat eu înfocat. Ce rost are să faci binele, mai ales că nu ţi se spune nici măcar «mulţumesc», dacă după aceea nu este nimeni care să te răsplătească?”. „Ei bine - continuă una dintre femei - eu m-am născut într-o familie săracă şi, copilă fiind, îmi doream foarte mult să-i ajut pe oameni, dar nu aveam cu ce. Prin urmare mi-am propus ca, atunci când voi fi crescut mare, să fac în aşa fel încât să-mi ajut semenii. Doar atât. Singurul motiv pentru care îi ajut pe oameni este acela de a-i vedea mai fericiţi.”

Acum, la câţiva ani de la acel episod, deseori îmi revine în minte imaginea acelor două femei şi, de fiecare dată, îmi spun: „dacă este adevărat că în inima fiecărei fiinţe umane există această înclinaţie spre bine, de unde vom fi moştenit noi această minunată «genă» spirituală?

Pr. Adrian Magdici

-----------------

Articol publicat în revista "Mesagerul Sfântului Anton", noiembrie-decembrie 2008, republicat pe Pagina Facebook Ady Magdici